O lovitură în… pamblici și tricoaie

Aseară , pe faleza Cazinoului din Constanța, a fost sărbătoare, a fost auzită vocea Doamnei Maia Morgenstern, a fost o orchestră în toată regula, au fost interpretări inclusiv ale unor cântece vechi românești. Pentru câteva ore am trăit normal. Cum noaptea toate pisicile sunt negre, chiar si clădirea Cazinoului aflat într-o degradare continuă, a părut că vrea să renască, chiar și oamenii au fost uimiți de ceea ce se poate înfăptui când orgoliile sunt lăsate în urmă. Mai mult decât omagiul Reginei Maria, o englezoaică ce a iubit România mult mai mult decât o iubesc românii astăzi, aseară a fost o lovitură pentru toți inculții aflați la cârma acestei țări frumoase, schimonisind limba română și umplându-se de penibil zi de zi.

Cum speranța moare ultima, sperăm să trăim să vedem Cazinoul renovat, pavelele reparate, Casa cu Lei readusă la frumusețea ei, hotelul Intim respirând suflet eminescian si poezia „La steaua” răsunând iarna și vara.

Reclame

Viața ca ultim test de efort

daniel gherasim

IN MEMEORIAM DR. DANIEL GHERASIM

Cine nu îl știa în Fundeni pe dr. Daniel Gherasim? Aveai un pacient ce necesita test de efort, repede la parter la dr. Gherasim, voiai sa te consulți despre un pacient cu lipotimie sau sincopă, știai unde îl găsești, aveai dubii asupra unui test efectuat în altă parte trimiteai un semn și găseai o programare. Consultai un sportiv cu aritmie si doreai un second opinion cu un test de efort, scriai repede pe un colț de hârtie numele si unde să meargă. Cred că putea sa vorbească despre testarea la efort, despre recuperarea pacientului stentat sau operat pe cord zile întregi.

Format  în scara de valori și a tradițiilor Fundenilor, erudit, modest si foarte inteligent, dr. Daniel Gherasim a învățat generații de doctori cu ce se mănâncă un test de efort, EKG-uri interesante și cum să întelegi modificările la efort. A trăit pentru a crea medicină, lucru rar astăzi, a ars pentru a face bine oamenilor, pentru că aceasta e menirea celor aleși în aceasta meserie.

Am citit astăzi vestea tristă ca doctorul Daniel Gherasim a trecut în neființă, neputând duce la capăt testul cu suferința. A plecat tânăr, cu multe planuri și cursuri ce încă mai puteau fi realizate, a plecat un spirit tânăr și un om deosebit!

Dumnezeu să-l ierte si să îl așeze în lumea celor drepți si buni!

„Cu mane zilele-ti adaogi,
Cu ieri viata ta o scazi
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.”

 

Nostalgia Dunării

Venind din București spre Băneasa, satul… banilor, tradus din limba turcă, am trecut Dunărea la Ostrov. Mi-am amintit de copilărie, de livezile pline cu toate fructele posibile, de stugurii Cardinal, Muscat de Hamburg, de pepenii cultivați în baltă, ce ajungeau la dimensiuni de necrezut și care aveau o dulceață memorată, dar pe care nu am mai întâlnit-o niciodată.

Îmi amintesc de fermele în care lumea muncea pentru o pâine si aceea pe cartelă câteodată. La sediul administrativ al fermei ce își avea sediul unde e acum o parte din Mânăstirea Dervent erau birouri unde lucrau cei din administrație, obosiți și arși de soare în timpul campaniilor agricole, plini de praf, departe de familiile lor, iarna deplasându-se cu greutate prin zăpezile de altădată. Nimic nu avea un gust mai bun decat celebrele roșii cu brânză și ceapă la o masă încropită rapid de inginerul Rădulescu sau de domnul Popa, cu acesta mai jucam si câte o partidă de șah. Ironia sorții a făcut ca peste ani de zile să intenez într – o gardă pe inginerul Rădulescu, suferind de o boală cumplită, firul vieții unui om dedicat muncii fiind întrerupt brutal la o vârstă încă tânără.Mi-am făcut iată o datorie de onoare scriind câteva rânduri despre un om reprezentativ al locurilor.

Azi… drumul de la coborârea de pe bac e mai rău ca acum 30 de ani, plin de gropi, de praf. Clădirea vămii spre Silistra e ponosită și parcă te aștepți să cadă. Nu am fost in interior, poate acolo e mai bine. Drumul șerpuiește apoi cu niște peisaje superbe într-o zonă flămândă de turiști care și-ar putea găsi liniștea după zile de muncă. Plimbări pe Dunăre, pescuit, Păcuiul lui Soare, Canaraua Fetii, Iormacul sunt pentru mulți doar nume proprii. La o oră de Bucuresti si de orașe din Bulgaria, această zonă ar putea fi o adevărată comoară. Dacă ar mai fi construit si un pod, atunci drumul spre Constanța ar putea fi și mai frumos, iar investițiile ar înflori.

Satele Dobrogei se depopulează masiv, prin migrație și îmbătrânire, vor rămâne case părăsite si iarba va crește peste ele. Aceasta va fi Dobrogea peste 50 de ani.

Și nu statul paralel va fi de vină, ci noi cu toții. Noi am aruncat la gunoi anii de muncă ai celor ce acum au 70 de ani, din palmele si sudoarea lor s-au construit multe, dar începând cu 1990 ne-am bătut joc de… țară.

Dacă astăzi…

… la telefon o voce ți-a răspuns și era mama ta, ai încă trecut si poate pentru o clipă ți – ai amintit de copilărie, de școală, de lacrimi, bucurii, necazuri.

… la telefon o voce ti-a raspuns si era tatăl tău, ești un om care ai încă rădăcini adânci, pentru că modelul masculin, puterea, forța, încrederea unui tată puternic ți-a dat si ție energie să mergi mai departe, să iubești, să ierți, să încerci să îți atingi scopurile.

… ai petrecut câteva clipe împreună cu copilul tău și l-ai mângâiat, l-ai sărutat pe obraz, i-ai arătat astfel importanța dragostei părintești și i-ai fost un model pentru mai târziu.

… ai așteptat un cuvânt de la copiii și nepoții tăi plecați spre alte zări și ei nu au sunat, înseamnă că ai dreptate să fii trist și să te gândești că dezrădăcinarea acestei nații vine si din inimile a 4 milioane de români plecați spre alte zări.

Eu astăzi am fost un om fericit. M-am întâlnit cu mama mea, am auzit vocea tatălui meu, mi-am sărutat copilul meu,i-am dăruit o carte si am citit in ochii lui speranța unui viitor mai bun!

În ce să ne măsurăm?

Promovarea continuă în mass-media a nonvalorilor, oamenilor fără școală, a spoielii, a botoxului, a formelor fără fond, deși gravă, nu produce nicio reacție în rândul celor cu carte. Azi am văzut cum un tânăr susținea că fetele sunt impresionate de numărul meselor pe care le are rezervate în cluburi, o altă domnișoară ne spunea că are un ceas de 8000 de euro, un altul număra sfidător aceiasi euro în fața camerei de filmare, alții cu limbile împleticite încercau să arate stadiul profund degradant al societății românești la această oră. Cu alte cuvinte:” În cărți să ne măsurăm, în fapte bune, în generozitate, sau în numărul paharelor, al seringilor, al înjurăturilor, a literelor de lege încălcate?” Dar peste toate, aterizarea unui elicopter în mijlocul străzii, aruncând în jur obiecte desprinse din cauza curentului de aer, asociat cu un salt al aparatului de zbor ce putea produce o catastrofă, mi-a întărit ideea de disoluție accentuată a autorității statului, a imposibilității respectării legii. Pentru că în orice altă țară aparatul de zbor ar fi fost imobilizat si cei ce și-ar fi permis un asemenea risc asupra vieții celor din jur ar fi fost probabil reținuți nu la un pahar de vorbă.

Deși conduc de douăzeci și patru de ani, sâmbătă, venind pe autostrada București-Constanța, pentru prima dată în viață am simțit un sentiment de nesiguranță totală. Am văzut pur și simplu mașini zburând cu viteze apropiate de 200 km/oră într-o inconștiență vecină cu nebunia, dar, acestea, binecuvântate de lipsa echipajelor de poliție sau a unor camere ce cu siguranță ar fi temperat elanul nebunesc. Numai o minune a făcut să nu se întâmple accidente în lanț. Aceiași inconștienți într-o țară străină ar fi însă mielușei de teama amenzilor drastice și chiar a altor măsuri, mergând până la pierderea libertății.

Constat pe zi ce trece lipsa acută de oameni pregătiți, apar la orizont posesori de diplome ce nu cunosc limba română la nivel de bază, iar azi îmi povestea un pacient care are o firmă, că din trei sute de oameni cărora le oferă o pâine, o sută cinci zeci-150- nu știu să scrie și să citească, adică sunt analfabeți! Recentele simulări de la bacalaureat au arătat un nivel îngrijorător de-a dreptul al nivelului școlii, al pierderii respectului pentru carte și pentru profesori.

Sau, poate, cine știe, a avea oameni cu școală puțină, deveniți ușor de manipulat, este un scop al celor pentru care puterea si setea de a conduce au devenit un mod de a fi?

O oră în urmă, 30 de ani înainte, sau distanța dintre Podul de butelii și Podul cu Lanțuri (2)

E ora 3.30, puștiul de 11 ani ne-a asigurat că pe nu știu ce aplicație a comandat taxiul pentru aeroport, că a făcut toți pașii corect și că e imposibil sa nu vină. La 3.45 a primit mesaj că suntem așteptați. De la geam se vede Bastionul Pescarilor și turnul bisericii Matei Corvin, dar ei îi spun Matias. Stăm pe strada Janos Hunyadi, adică Iancu de Hunedoara, ca o ironie a sorții. Mă și gândeam cum alergam spre malul Dunării spre o stație de taxi… dacă aplicația dă greș.

Ne întâmpină un bunic se aproape 70 de ani, cu cămașă albă și cravată, vesel, că doar e 4 dimineața, mă întreabă la ce terminal mergem, îi spun, face chiar o glumă cu vorbe shakesperiene, apoi plecăm. Budapesta nu dormea nici la patru dimineața, Dunărea era liniștită, ultima trecere pe Podul cu Lanțuri, străbatem bulevarde, străzi, ajungem în aeroport. Aeroport mare, civilizat, foarte curat, multe locații deschise, demne de un loc occidental.

Ce am luat în creier din Budapesta? Multe, pe cele mai importante le-am descris în prima parte. O competiție a celor doua capitale trebuie să fi fost. De exemplu, bulevardul Andrasi e similar construit cu Kiseleff-ul nostru, dar cel maghiar e mult mai lung, în locul statuii Aviatorilor e un simbol similar, dar diferența dintre o capitală de imperiu și alta mereu negociată la roata istoriei e vizibilă, dincolo de orgoliul românesc legat de ocuparea capitalei ungare în 1919 de o armată română provocată atunci de o minte bolnavă. Gândul meu de dobrogean cu prieteni turci, tătari, aromâni, greci, îmi zboară la istoria zbuciumată a Ardealului atât de disputat si râvnit.

Atât timp cât cele două Corei se așază la masă probabil si la dorința Chinei de a slăbi influența americană în zonă, când politici adverse încearcă a găsi soluții, se pot identifica punți de legătură pentru a putea să beneficiem unii de la alții. Fără a uita trecutul!

O oră în urmă, 30 de ani înainte, sau distanța dintre Podul cu lanțuri și Podul de butelii

Am abandonat de multă vreme scrisul, dezamăgirea vremurilor trăite și imposibilitatea de a schimba ceva, punându-și amprenta pe această decizie. Dar gata, de acum ne vom regăsi și vă voi transmite gânduri, cazuri interesante trăite, impresii din călătorii. Inițial am dorit sa pun un titlu mai dur, amintindu-mi de celebrele cuvinte:”Ciocul mic, acum noi suntem la putere!” și să îl modific în” Ciocul mic, acum hai la muncă, indiferent de cine este la putere! „.

Pașii m-au purtat în aceste zile într-un oraș aflat la o oră și un pic de zbor cu avionul, un oraș care m-a cucerit prin curățenie, civilizație, bun simț, respect pentru oameni, grija pentru trecut, evidențierea celor ce au reprezentat ceva în istoria țării.

Despre Budapesta este vorba. Nu sunt decât de o zi aici, dar pur și simplu sunt uimit. Nici nu știu ce sa subliniez mai întâi: curățenia, mașinuțe care spală strazile-in Piața Ovidiu nu am văzut niciodată așa ceva, taximetriști la cravată, parcuri îngrijite, autobuze hibrid, tramvaie noi, dar peste toate, clădirile renovate respectând aspectul vremurilor de când s-a pus prima piatra de temelie. Am văzut calitatea pavajului folosit, am observat conservarea stricta a zidurilor vechii cetăți, bariere de acces în zona protejată, am văzut cum se îngrijesc pomii și florile, cum trotuarele sunt netede ca în palmă și poți plimba copiii în cărucioare. Nu am văzut mașini parcate pe trotuar, abandonate, scormonitori în gunoaie, câini pe străzi sau cerșetori. Am rămas uimit de cum arată podurile ce traversează cele doua maluri ale Dunării, de aceea mi-au venit imaginile podurilor Constanței sau Bucureștiului, despre Dâmbovița ce traversează capitala României, sau despre frumusețea neexploatata a Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Centrul vechi al Constanței este asemenea unui om biciuit, plin de răni, cu rare suprafețe de piele cicatrizata. Avem clădiri atât de frumoase, pline de istorie, rămase în paragină, toată lumea ridicând din umeri. Chiar nu se poate face nimic, pana la urma urmei un referendum local prin care sa se achiziționeze aceste clădiri de pe piața, sa fie renovate și apoi administrate fie public, fie privat, ar putea fi o soluție.

Am văzut un transport public civilizat, ma gândesc la distrugerea șinelor de tramvai, abandonarea tramvaielor, care acum, când numărul de mașini creste zilnic, ar fi putut fi o alternativă bună dacă ar fi fost înlocuite vagoanele și reparate șinele. Tot așteptăm noile autobuze, în speranța că vom putea călători civilizat și să lăsăm mașinile acasă.

Aproape treizeci de ani trecuți de la Revoluție, fără a se observa lucruri bune, ba mai mult, dezbinarea, invrajbirea unora împotriva altora, războiul româno-român, așa cum spunea Octavian Paler, a ajuns sa ne domine viața! Degeaba e ceasul cu oră înaintea lor, ei sunt cu treizeci de ani înaintea noastră!

Am obosit, opriți planeta, vreau sa cobor!